Omo Forest

 

 

Si am fost si in jungla cu bicicleta. Exact cum mi-am imaginat. Foarte cald, groaznic de umed, extraordinar de verde, salbaticie deplina si un drum de lut insingerat. Am avut de toate. Epuizare, rataciri (de pe traseu sau chiar mentale), crampe, puls constant la 175, sete, greata, oboseala, panica (nu e foarte confortabil cand e prima iesire in padure tropicala unde orice zgomot te duce cu gandul ca acu'i acu). Peisaje de poveste si cel mai mare regret e ca n-am avut cu mine un aparat sa fi impartasit acum 2-3 poze pe cand treceam mici paraiase cu apa clara si sclipiri aurii trecand printr-un nor de fluturi mari veniti la adapat.

Am plecat de dimineta pe la 5 dar am cam lalait-o pe drum si abia pe la 9 am ajuns la locul cu pricina. O fosta ferma facuta cadou de britanici in '96 catre guvernul Nigerian. Cum era de asteptat totul era in paragina, aproape distrus. De culturi (banane, ananas, papaya) nu se mai ocupa nimeni ca oricum cresc de la sine conform zicalei africane "Domnul ne va da". Fermele de peste paraginite si acoperite de o vegetatie groasa. Hambarele si baza (gen CAP) parasite. Ceva sasiuri vechi de utilaje de pe care a disparut totul inghitite pe jumatate in vegetatie, ca un schelet de peste aruncat in nisip. Terenul de golf se banuieste a fi undeva sub iarba inalta. Au mai ramas doua case unde se mai fac ceva activitati pentru protejarea elefantilor din rezervatie.

   
Noi, un grup destul de marisor dar si pestrit. Biciclisti de weekend ca mine sau Tertius, maratonisti ca Willem (tocmai a alergat in Iulie un super maraton de 89km), bikeri profesionisti ca Franck (a alergat de 2 ori Epic Race in South Africa), un grup de locali simpatici de la Cycology care urmau sa dea fata in fata cu prima lor experienta de mountain bike, un grup de motobikeri francezi si echipa de salvare din Africa de Sud.

 

Am inceput usor cu o cobarare, putin plat, 2-3 km de acces larg dupa care am dat de adevaratul drum si examen ce ne astepta pentru urmatoarele 4-5 ore.

Am tras tare si eram deja pe locul 5 (din 14) la pod. Intre timp, Neli si echipa de salvare se distrau cu un off-road adevarat dar care in anumite portiuni a necesitat interventia unui tractor vechi de zeci de ani.

 

A urmat un traseu de single track prin padure deasa. Din loc in loc mai traversai un parau si parca se mai deschidea cerul deasupra ta. In rest parca mergeai printr-un furnal pus la orizontala. Asa era de cald. Curgea apa pe si din tine. De fapt eram ca in desenele animate cand era vreun personaj ciuruit de gloante si apoi bea apa de curgea apa prin el ca prin sita. Deja terenul e mai umed si mai noroios iar urcarea devine din ce in ce mai grea.
Nu ma las si trag tare incheind pe un onorabil loc 5 la primul punct de control (Erin Camp 17 km). Cad lat, beau apa rece ca aveam echipa de suport acolo dupa care fac gafa secolului. Stand asa cazut pe o parte ma uit la ocupantul locului 6 care tocmai sosise si el epuizat. "Ba da ce te-ai murdarit pe picioare, zic asa intr-o doara mimand o conversatie relaxata ca deh ma prefaceam ca nu's obosit deloc :). Unde te-ai innegrit asa? Realizez imediat gafa, ridic ochii si intr-adevar ma adresam unui negru. Noroc ca era si el epuizat si nu-i functionau toate in capsor. "Ce zici, ma intreaba el cu vocea sugrumata de efort?" Schimb rapid subiectul ca n-am de gand sa-mi las oscioarele pe aici. Ne tragem sufletul cam 15 min si hai la drum ca mai avem inca 30 de km de facut.
Mai fac inca 4 km si ajung la punctul unde ai 2 variante. Faci stanga si urci inca 5 km pana la al doilea punct de control dupa care te intorci sau faci dreapta si mergi inapoi inspre pod. Practic facand stanga te bagai in tura mare de 47 km sau dreapta pentru tura scurta de 36 km. Micul dram de constiinta si gandire analitica ce-l mai aveam in creieras spunea si el timid din fundul capului; "Fa mai la dreapta, unde te duci tu cu nebunii la deal? Nu vezi ce fibra au toti? Tu esti ca un pai cu burta si neantrenat pe deasupra. Ce naiba doar stii ca nu esti asa bun. Treci acasa, bifezi tura mica in timp record si la anu, mai antrenat si fara burtica, ca ai cam luat ceva kg in ultima vreme, te bagi la tura mare!" Nici nu apuca constiinta de terminat ce avea de spus ca hop din cealalta parte de capsor incepu gasca formata din urmatorii: Trufia, Ambitia, Mandria si Prostia. "Haide ma baga tura mare. Deja esti pe 5. Esti tare. Nu mai sta dupa Tertius, alege-ti ritmul tau si le dai clasa la toti. Da-i pe spate!". Si fac stanga pentru tura mare. Pe la jumate mi-am dat seama de greseala dar era deja prea tarziu. Dupa 2km Tertius are o criza de crampe masive. Stau dupa el sa-si revina si cred ca aici am gresit. Mi-am iesit din ritm. Tertius decide sa se intoarca si iar incepe duelul din cap. Constiinta ca ar fi bine sa merg cu el inapoi sa nu-l las asa singur prin padure. Cealalta gasca, mai sus mentionata, ca , pleaca mai mai departe ce naiba. Continui urcarea si ajung al 7-lea la al doilea punct de control. Mai mult mort decat viu, dar ajung. Deja pierdusem 2 locuri cat am stat cu Tertius fiind depasiti de 2 localnici de la Cycology (unul din ei era ala murdar pe picioare :)). Cand am ajunj in varf deja toata lumea pleca, inclusiv motocicleta care carase apa pana acolo. Ok, pauza mai scurta, asta e, hai usor la vale. Problema e ca acu realizez ca nu prea era vale si de fapt tot traseul a fost o continua urcare si coborare de delusoare innoroiate cu 5-6 traversari de paraie. Cu chiu cu vai ajung la pod inapoi unde era echipa de suport. Mai mult mort decat viu dar macar bucuros sa vad ca am si alta solutie de intoarcere. Deja aflu ca Tertius si Willem au avut nevoie de prim-ajutor si noroc ca aveam un doctor in echipa de suport. Jacob doar a clacat putin dar si-a revenit.      

 

Nici eu nu aratam mai bine.

Am stat putin sa-mi revin si am pornit din nou dar degeaba. Nu am reusit mai mult de 4 km si a trebuit sa abandonez. Deja era ingrozitor de cald, inima batea la 175 gata sa-mi iasa din piept, crampele erau deja o stare de fapt, picioarele-mi tremurau pe pedale, mintea clocotea la foc mic iar apa turnata in cap nu facea altceva decat sa-mi curga transpiratia sarata in ochi. M-au saltat cu masina de interventie care era in spate si ultimii 8km am profitat de aventura off-road de pe bancheta din spate.
A fost greu, foarte tehnic, groaznic de cald, mult prea lung si un efort extraordinar de ajungeai sa urasti orice delusor dar pana la urma atat de frumos incat vrem sa mergem din nou.
Las pentru sfarsit o poza superba facuta de Neli, demna de National Geographic.

 Pe curand!